Citind mesajul de la Otti despre prietena ei, stiind tragedia unor prieteni de-ai mei, am inceput sa ma intreb cum ne gasim linistea sufleteasca?

Discutam cu prietenii? tinem in noi? cerem ajutor de vreun fel? Ce facem cind ne simtim mici si neputinciosi in fatza vicisitudinilor?

 

Eu practic meditatia. O prietena buna isi face Reiki. Ieri seara faceam schimb de impresii despre ceea ce practicam. Restul prietenilor din grup se uitau la noi si ii vedeam ca fac ochii mari. Comentariile au fost putine, probabil ca din politete. Au fost doua intrebari: pe mine m-au intrebat cum percep 'al treilea ochi' iar pe ea 'ce simte cind isi face Reiki'. (fara aluzii sexuale va rog)

Deci, suntem in acelasi grup de prieteni de mai bine de 10 ani; ne vedem destul de des, cu ocazia zilelor de nastere sau a sarbatorilor care in mod normal se petrec in familie. Suntem o familie mai exista, sau ma rog, un surogat de familie. Cu toate acestea, fiecare are alt mod de a trata cu stresul. Unii 'sterg filmul' cu o sticla de bautura. Altii se duc pe munte la plimbari sau catarat.

Altii tin in ei si apoi ating un moment in care se sinucid pentru ca au un 'snap'. Si trist este ca de foarte, foarte multe ori cind ne simtim la pamint, singuratatea ne izbeste foarte tare. Si cu cit ne este mai greu, cu atit exista mai mult tendinta sa tinem in noi, sa salvam aparentele, sa mintim ca este bine cind de fapt stim exact ca nu este bine. Vrem sa salvam aparentele cu orice pret. Si pretul poate fi dramatic din pacate.

 

Moartea prietenilor insa a schimbat putin lucrurile. Am facut o sedinta de grup si am decis ca de acum inainte TREBUIE sa invatam sa deschidem gura si sa dam glas durerilor, inainte de a fi prea tirziu. Si da, poate ca suna caraghios ca sa faci meditatie, poate ca pare aiurea sa auzi de Reiki, dar cind de aici vine linistea sufleteasca, o respingi?

 

Asa ca, hai sa folosim acest topic si cind sintem 'down' sa ne varsam amarul.

 

Si daca meditatia credeti ca va poate ajuta, hai sa discutam si despre ea. Nu contravine religiei, ba din contra, ajuta.

hmmmm, m-ai lasat paf cu topicul asta....

si totusi simt ca ai scris cu toata sinceritatea...

ai atins un punct sensibil cred eu, pt fiecare.toti avem cate ceva de care am vrea sa ne eliberam, dar cum bine ai zis nu toti avem curajul sa recunoastem :roll:

din pacate ,mai sunt unii care fac misto doar la vederea unei retete sau a unor poze , crezand bineinteles ca ei sunt cei mai grozavi,...d-apoi daca ar mai citi despre necazurile celorlalti..., cred ca s-ar tavali de ras .

Cassia , foarte binevenita ideea ta...

Salut topicul tau, Cassia!

 

Eu nu pot vorbi de o metoda de-a mea de regasire, pentru ca n-am reactionat mereu unitar (felurite ipostaze, diferite virste, variate cauze).

Cind am simtit nevoia sa vorbesc am vorbit, daca am vrut sa tac am tacut, dar in majoritatea cazurilor am scris. Asta am facut din adolescenta, imi venea usor sa o fac. Era ca si cum cuvintele isi gaseau singure drumul la mine in caiet. Am scris cind am intilnit moartea, cind am intilnit dragostea, cind am avut neimpliniri, cind am avut succes.

Ma mai ajuta sa imi fac bagajul si sa plec. unde? oriunde! de obicei ma hotarasc dupa ce ajung.

hmmmm, m-ai lasat paf cu topicul asta....

si totusi simt ca ai scris cu toata sinceritatea...

ai atins un punct sensibil cred eu, pt fiecare.toti avem cate ceva de care am vrea sa ne eliberam, dar cum bine ai zis nu toti avem curajul sa recunoastem :roll:

din pacate ,mai sunt unii care fac misto doar la vederea unei retete sau a unor poze , crezand bineinteles ca ei sunt cei mai grozavi,...d-apoi daca ar mai citi despre necazurile celorlalti..., cred ca s-ar tavali de ras .

Cassia , foarte binevenita ideea ta...

 

Am scris intr-adevar cu toata sinceritatea, pentru ca am avut ocazia sa vad ravagiile pe care le poate face durerea sufleteasca. La fel de bine inteleg ca foarte multi considera ca facind 'misto' de altii isi dovedesc superioritatea, dar realitatea este ca admis sau nu, probabil sunt si ei niste suflete zbuciumate, au si ei durerile lor si cinismul ii ajuta, cel putin temporar, sa se simta bine.

 

Ideea nu era sa incerc sa smulg secrete, departe de mine. Am vrut doar sa spun ca sunt aici si ca daca pot - macar spiritual sa ajut pe cineva- implicit ma voi ajuta si pe mine.

 

Si da, ai dreptate. Am fost si eu balacarita si acuzata ca deschid topic pentru ca sa stirnesc controverse, nervi si sa atzitz lumea, atunci cind mi-am pierdut serviciul si eram mai mult decit cuprinsa de panica si intr-un moment de debusolare maxima am indraznit sa ridic problema intoarcerii in Romania. Mama, mama ce mi-au citit ochii. Dar printre unele raspunsuri caustice si pline de rautati complet gratuite, am primit si sfaturi bune, calde, venite din suflet.

Salut topicul tau, Cassia!

 

Eu nu pot vorbi de o metoda de-a mea de regasire, pentru ca n-am reactionat mereu unitar (felurite ipostaze, diferite virste, variate cauze).

Cind am simtit nevoia sa vorbesc am vorbit, daca am vrut sa tac am tacut, dar in majoritatea cazurilor am scris. Asta am facut din adolescenta, imi venea usor sa o fac. Era ca si cum cuvintele isi gaseau singure drumul la mine in caiet. Am scris cind am intilnit moartea, cind am intilnit dragostea, cind am avut neimpliniri, cind am avut succes.

Ma mai ajuta sa imi fac bagajul si sa plec. unde? oriunde! de obicei ma hotarasc dupa ce ajung.

 

Scrisul ma ajuta si pe mine.

Uite, deja au aparut mai multe idei: meditatie, scris, vorbit.

Poate unii inca nu au gasit o modalitate de exprimare si poate ca experienta noastra poate fi de ajutor. O vorba buna, un umar, un nr. de telefon ... pot ajuta foarte mult.

Cassia ,esti o persoana deosebita

daca te-au atins atat de mult durerile celorlati,inseamana ca nici tie nu ti-a fost usor , si zic asta pt ca eu n-am citit chiar totul...am incercat mai mult sa ma strecor si sa prind din mers...

nici nu m-am gandit sa pun pe hartie..., n-as fi avut rabdare , le-am adunat , iar daca ar fi sa mai si urlu....hmmm cred ca s-ar zdruncina stancile....

cateodata stau si am intreb, unde am mai gasit puterea de a merge inainte...

eu sant genul care nu vb. nu stiu de ce, poate a nu fi judecata sau neinteleasa.

am trecut prin chestii care ar pune la pamant un om mai slab de inger. nu stiu cum am avut puterea de a merge mai departe.

nici sora mea nu stie tot, stie doar ce am lasat eu sa se vada.

am fost la locul nepotrivit la momentul nepotrivit. si in anturajul unor oameni carora in mod normal nu le-as fi dat atentie.

credeam ca nu mai scap, dar am plecat la mii de km departare. nu m-am mai intors in tara decat pt cateva luni dupa care am venit in australia si....de aici stiti.

La fel de bine inteleg ca foarte multi considera ca facind 'misto' de altii isi dovedesc superioritatea, dar realitatea este ca admis sau nu, probabil sunt si ei niste suflete zbuciumate, au si ei durerile lor si cinismul ii ajuta, cel putin temporar, sa se simta bine.

Proiectia...

 

Eu sunt un om optimist si destul de tare pe picioare,care chiar daca cade (si din pacate am avut motiv de cadere, dincolo de mine, cand puiul meu a fost bolnav) se ridica.

 

Si vorbesc. Vorbesc cu prietenii mei si despic firul in patru si iar in patru si iar in patru -pana ajung la esenta si acolo trag concluzii si ma ridic. Dar cel mai mult vorbesc cu mine insami si incerc , cu un "pas in spate", de detasare, sa inteleg ce e dincolo de reactie. Si iar despic firul pana ajung la motiv...si daca e chiar de disperare, imi aduc aminte ca viata e asa de scurta, ca oricum nu merita tot stresul...

Si incerc sa ma bucur. De fiecare amanunt, de fiecare pasare care zboara in fata pinului din fata geamului meu, de fiecare fulg de zapada, sau de raza de soare, de val sau suierat al vantului, de fiecare "miau" al piticului meu mustacios, de fiecare "Uma mea, te iubesc" al nepotului...si zic eu, ca daca chiar vrem, viata e asa de frumoasa, si tot ce e urat e atat de ne-important...

 

Si incerc sa iert si sa-mi cer iertare..ca mereu fara sa vrem putem rani pe cei din jurul nostru.

Si daca trecem dincolo de egoismul, ego-ul personal, putem sa fim fericiti si sa aducem si un pic de fericire celor din jur.

Cind ai o probleme si esti jos atunci topicul si ajutorul tau, Cassia, si al altora, e mana cereasca..

.Eu, cind ma doare sufletul ma izolez in prima faza si mutesc,nu pot nici macar sa icnesc.Dupa ce trece socul initial ,simt nevoia sa vorbesc cu cineva(din fericire si eu si sotul meu functionam pe acelasi sablon)despre durerea mea over and over again.Termin si iar o iau de la capat si parca dupa o vreme se dilueaza,isi mai pierde din intensitate.

Cind iti merge totul bine si vintul iti sufla in pinze parca intelegi durerea ,dar putine sint persoanele care pot sa "tolereze" in preajma lor pe cineva care plinge de durere.De aceea prietenii adevarati care pot sa asculte,au rabdare si intelegere sint putini in viata.

Tu,Cassia esti o persoana ...deosebita,Cum ai zis odata:noi doua n-am vorbit niciodata in privat dar gindim in multe privinte la fel.

Eu funcționez pe următorul șablon:

Dacă problema am cauzat-o eu îmi trag imaginar un șut în fund și merg mai departe. Dacă e cauzată de alții trag niște înjurături neaoșe (mă pricep bine, pot da lecții) și merg mai departe. Nu uit și nu iert. Clocesc răzbunarea până o pot aplica la efect maxim. Nu împărtășesc cu nimeni pentru că mi se pare că asta o fac doar oamenii slabi și femeile. Gânduri de sinucidere nu am avut și nici nu plănuiesc să am pe viitor. Mă aflu în dualitatea perfectă. Cald și săritor la necazurile altora, rece și răzbunător cu cei care-mi greșesc.

 

 

PS. Vă pot ajuta cu ceva?

Eu funcționez pe următorul șablon:

Dacă problema am cauzat-o eu îmi trag imaginar un șut în fund și merg mai departe. Dacă e cauzată de alții trag niște înjurături neaoșe (mă pricep bine, pot da lecții) și merg mai departe. Nu uit și nu iert. Clocesc răzbunarea până o pot aplica la efect maxim. Nu împărtășesc cu nimeni pentru că mi se pare că asta o fac doar oamenii slabi și femeile. Gânduri de sinucidere nu am avut și nici nu plănuiesc să am pe viitor. Mă aflu în dualitatea perfectă. Cald și săritor la necazurile altora, rece și răzbunător cu cei care-mi greșesc.

 

 

PS. Vă pot ajuta cu ceva?

 

Intrebarea este: linistea sufleteasca sau nevoia ei ar fi ceva atribuit femeilor doar?

 

Nu as fi de acord ca doar oamenii slabi impartasesc, dar ma rog, fiecare cu parerile lui.

Din cite cazuri de sinucidere am auzit anul acesta - si de speriat este ca au fost 4 in cercul de prieteni si cunostinte- 3 au fost barbati. Unul stabilit in Canada, unul in Germania si unul in Romania. Geografic raspinditi, financiar stabili (exceptie unul) si teoretic fara motive. Si totusi ceva a existat. Dar pentru ca nu au impartasit nu au putut fi ajutati.

Eu ma rog si pentru mine asta a functionat intotdeauna. Cateodata nu se intampla de pe un moment pe altul dar eventual se intampla sa-mi gasesc linistea.

Vorbesc cu prietenii apropiati ( care se intampla sa fie si colegi de servici) despre probleme cauzatoare de neliniste 8-) de la servici si asta de obicei le rezolva si pe astea.

Daca insa se aduna prea multe probleme combin cele de mai sus cu mult sport - power walking si inot s-au dovedit benefice pentru mine.

Multumesc pentru cuvintele frumoase. Nu sunt perfecta, chiar departe de asta. Poate nu am avut experientele de viata cele mai dramatice, dar cele prin care am trecut m-au marcat si daca as putea sa merg inapoi in timp si sa schimb ceva, sa alin dureri pe care la rindu-mi le-am pricinuit, as face-o fara sa clipesc.

Am invatat sa apreciez ceea ce am si cind sunt down sa stiu ca am voie sa pling, am voie sa sufar si este acceptabil sa nu fiu cea mai tare.

Niciodata nu am mers pe principiul ca a face bine inseamna a nu face rau; nu, a face bine inseamna a fii acolo unde si cind ti se cere ajutorul. Compasiunea nu este un defect.

 

Injur si eu cind sunt suparata, dar cel mai mult incerc ca prin meditatie sa alung energiile negative. Incerc sa vizualizez lumina, caldura, liniste, un cer senin si mai ales sa imi repet ca ajutorul va veni. Sa ma conving ca va veni.

 

Daca nu as medita, daca nu as stii exact ceea ce simt cind meditez, nu m-as fi obosit sa deschid acest subiect. Nu fac propaganda religioasa de nici un fel. Dar daca prin ceea ce scriu pot linisti un suflet trist, da, voi scrie in continuare. Cine are nevoie de ajutorul meu, va ajunge la acest subiect.

O singura data m-am razbunat pe cine mi-a gresit, si am trait cu amaraciunea razbunarii, ca nu mi-a adus liniste sufleteasca. De atunci, ma razbun pe ei, desfiintindu-i! Dar doar in paginile mele Dupa care ei nu mai exista pentru mine.

Cassia , interesant subiect. eu sunt genul care tine in el problemele, si poate de asta m-am si "blindat" cu x kile de trop .

Am practicat si meditatia, si diferite terapii din medicina asa zisa "dulce" , si ceea ce am invatat este ca orice emotie trebuie exprimat,

indiferent daca in scris sau oral, important este s-o exprimi. o emotie exprimata , nu mai sta pitita acolo in "eul" tau profund de unde poate iesi oricand , si cateodata facand ravagii.

daca cineva te enerveaza, iti poti imagina ca -i spui virtual tot ce te deranjeaza, asa tu ti-ai exprimat emotia sau neplacerea , el nu te aude ca ii spui asta in "capul tau" si deci nu poate fi afectat sau suparat de ce-i spui , si tu te simti mult mai bine.

Nu sunt razbunatoare, daca nu-mi place ceva "imi iau jucariile" si plec. nici nu ma bucur dee nenorocirea dusmanilor.

Intr-un timp aveam o "tehnica" de a pune pe toti cei ca ma 'nervau rau , intr-un balon ( mongolfiera sau cum se spune in ro ) si-i trimeteam departe de mine, dar urandu-le sa aibe o excursie cat mai placuta si sa se bucure de ea.

Am multi prieteni foarte buni si apropiati, sunt de toate natiile si romani si neromani , si e bine sa ne inconjuram de prieteni, sa le intindem o mana cand au nevoie, sau sa avem un umar pe care sa ne sprijinim.

Eu funcționez pe următorul șablon:

Dacă problema am cauzat-o eu îmi trag imaginar un șut în fund și merg mai departe. Dacă e cauzată de alții trag niște înjurături neaoșe (mă pricep bine, pot da lecții) și merg mai departe. Nu uit și nu iert. Clocesc răzbunarea până o pot aplica la efect maxim. Nu împărtășesc cu nimeni pentru că mi se pare că asta o fac doar oamenii slabi și femeile. Gânduri de sinucidere nu am avut și nici nu plănuiesc să am pe viitor. Mă aflu în dualitatea perfectă. Cald și săritor la necazurile altora, rece și răzbunător cu cei care-mi greșesc.

 

 

PS. Vă pot ajuta cu ceva?

 

 

Cam la fel sunt si io.Nu uit ,nu iert,ever.Mereu am ocazia sa le aplic o palma Nu pling decit daca sunt fffffff nervoasa altfel nope.Mi se pare o slabiciune si io nu suport asta.Daca gresesc tac ,daca nu :twisted: e de rau pt altii.Nu ma confesez la prieteni pt ca m-am fript in trecut si nu mai cred in prietenie adevarata.Sunt lucruri care le spun si care le tin pt mine.

Lacrimile sau impartasirea problemelor nu mi se par semne de slabiciune si nu cred ca felul in care cineva se manifesta are de-a face cu faptul ca persoana e femeie sau barbat. Fiecare are felul lui de-a fi, unii sunt mai emotivi, plang usor. Altii vor sa fie ascultati, vorbind isi descarca sufletul.

Eu sunt un bun ascultator. Nu-mi place sa vorbesc despre problemele mele, dar ascult. Daca chiar dau pe dinafara, vorbesc cu sotul sau pun mana pe telefon si turui un ceas cu prietena mea din Romania

 

In momentele cand am tendinta sa imi plang de mila ma gandesc la ceva de genul: daca toti ne-am scoate problemele in fata usii, gata sa facem schimb, cei mai multi dintre noi si-ar lua problemele personale inapoi. Sau la ziua cand eram nervoasa si neagra de suparare dintr-un motiv total neinsemnat si, intr-o parcare, am vazut o doamna cu doi copii cu handicap sever. Zambea. Vorbea cu ei si avea fata luminata de fericire! In clipa aia am murit de rusine

 

Cat despre oameni, pornesc de la premisa ca toti oamenii sunt buni. Daca cineva imi dovedeste in mod repetat ca m-am inselat, duca-se. Nu ma razbun si nici nu ma amarasc. De fiecare data ma gandesc ca din cauza unui om de nimic, ii intorci spatele altuia care intr-adevar ar avea nevoie de o mana de ajutor

Intrebarea este: linistea sufleteasca sau nevoia ei ar fi ceva atribuit femeilor doar?

 

N-aş zice, căutarea echilibrului fiind o lege universală. De fapt cred bărbaţii de-aia se şi însoară.

 

Nu as fi de acord ca doar oamenii slabi impartasesc, dar ma rog, fiecare cu parerile lui.

 

Ăi de spun altora sînt şi "slabi" şi "puternici". Ăi puternici sînt profesori (am io o slăbiciune aşa pentru dascălii de-şi pierdură vremea cu mine).

 

Nuş de ce mă duce gîndul la povestioara lui Creangă, cînd întreabă ăla muieţi îs posmagii?

 

De plîns aş zice că e pentru toată lumea, de ce să nu se descarce? Chiar îmi aduc aminte cînd am fost cu fi-miu la injecţie şi m-a ţinut de mînă (aici mi-a tras-o nevastă-mea) şi cînd l-am văzut strivind lacrimile l-am luat în braţe şi i-am zis dă-i drumu' mă, că sîntem doar noi. Şi el a băgat capul la pieptul meu şi-a-nceput să plîngă tare. Şi-am plîns şi io de mila lui, şi cînd am ieşit din cabinet ne-aştepta muieretu': mami, dar de ce plînge tata, i-a făcut şi lui injecţie? Nu cred mamă că l-a prins, da' aşa-s ăştia, mai slabi de înger!

Sa reusesti sa sari zidul in care te-ai ferecat, sa te expui unei lumi de regula rea, rece, straina, ironica si nemiloasa, sa ai indrazneala sa iti scoti inima pe palma si sa o arati: mare, batand, plina de sentimente - pai asta mai Rares este pentru mine o dovada incontestabila de vitejie si curaj! Ce slabiciune?

 

Si sa stiti o treaba oameni buni: de ce credeti ca psihoterapeutii fac atatia bani in occident? Ca societatea asta megacivilizata, capitalista, perfecta a uitat ca e facuta din inimi si nu din masini, actiuni la bursa, case, concedii si mai stiu eu ce. Este mare mare lucru sa te arati asa cum esti.

Eu cand ajung intr-o situatie care mi se pare disperata sau fara iesire ma duc la mine in camera si plang pana nu mai pot, efectiv. In felul asta ma eliberez de stes. Iar cand nu mai am ce plange ma spal pe fata si incep cu noi sperante sa caut solutia. :mrgreen: De multe ori mi s-a intamplat sa plang desi nu voiam, cred ca asta e felul in care organismul meu elibereaza presiunea

Linistea sufleteasca......destul de greu de gasit...

Eu, de cele mai multe ori o gasesc rugandu-ma...

Iar cand sunt chiar daramata si simt ca nu reusesc sa imi revin ma urc in masina(eu fiind din Brasov) si ma duc la aproximativ 50km distanta la manastirea Sinca Veche...De fapt este o grota sapata in stanca unde in vremea prigoanei Mariei Tereza, când s-a dorit catolicizarea forţată a Ardealului au fost distruse, numai în Ţara Făgăraşului, peste 400 de mânăstiri, călugării s-au ascuns sub pământ ca să ţină candela ortodoxiei aprinsă.Locul a dobândit prin rugăciunea şi jertfa vieţuitorilor mult dar de la Dumnezeu, aşa încât, pare că aici sub pământ şi pietrele se roagă şi slujesc lui Dumnezeu.Aici simti cum te incarci de energie si ca esti cu adevarat aproape de Dumnezeu.

Tot aici este si un schit de maicute construit intr-o zona cu un peisaj mirific,unde deasemenea te simti una cu natura.

Pe mine toate astea m-au ajutat foarte mult,mai ales anul acesta in care am trecut si eu printr-o multime de necazuri....

 

P.S. oricum foarte buna ideea acestui post...e bine sa ai cu cine vorbi....un gand bun...daca eu nu le-am avut pana acum,macar acum stiu unde pot vorbi cu cineva...

Sa reusesti sa sari zidul in care te-ai ferecat, sa te expui unei lumi de regula rea, rece, straina, ironica si nemiloasa, sa ai indrazneala sa iti scoti inima pe palma si sa o arati: mare, batand, plina de sentimente - pai asta mai Rares este pentru mine o dovada incontestabila de vitejie si curaj! Ce slabiciune?....

 

Lapona, noi gândim și simțim diferit, tocmai din cauza diferenței de sex (în principal) și din cauza diferențelor apărute de-a lungul timpului (familie, anturaj, educație, etc). Eu sunt convins că pentru tine expunerea publică a sentimentelor tale e o dovadă de mare curaj (și respect asta) dar pentru mine e o dovadă de mare slabiciune (mai ales dacă ai fi barbat). Mie mi-ar dovedi că sunt o persoană slabă care la orice problemă trebuie să ceară ajutor altuia ca să treacă mai departe. Ori eu nu-mi permit asta. Poate din cauză că nu am decăt o persoană pe care s-o pot numi "prieten", restul sunt cel mult amici. Sper că acum m-am făcut înțeles.

 

PS. Psihologii fac bani mulți în occident tocmai din cauză că acolo oamenii au prea mult timp liber la dispoziție și-și permit luxul de a lăsa pe alții să ducă lupta în locul lor. Asta nu înseamnă că subestimez valoarea psihologilor, doar că nu i-aș credita în așa mare masură.

Eu sincer nu stiu unde o gasesc,dar as indrazni sa spun ca tot in mine.Sant o optimista convinsa,ma autosugestionez iar cand sant nervoasa rau,dar rau de tot,adica simt ca explodez, vb singura :roll: (si da,am grija sa nu fie nimeni in jurul meu ).Cand nu sant nervoasa ci ma arde la suflet,ca acum,vorbesc sau scriu cu cei de incredere si asta doar cand sant la limita.

Cand am nevoie de sfaturi rudimentare sau ma deranjeaza ceva/cineva vorbesc cu sotul, si-mi ia totul doar c-o vorba,mancal-ar mama pe el .In rest incerc si dau totul din mine sa rezolv singura orice situatie pe cat posibil,chiar si ale altora

De multe ori am ajuns la concluzia ca ar trebui sa ma protejez ,sa fiu mai pasiva...inca" lucrez" la partea asta

O muzica adecvata, o ceasca de ceai bun, respiri adînc si deja, totul pare mai putin negru. 8-)

Eu ma regasesc în fiecare din voi..adica fac de toate!Cel mai mult înjur(cred ca-i pot da lectii chiar si lui nrares ),tip,plîng,meditez,tac,înghit cîteodata - pentru cinci minute ,ma enervez,ma razbun/sau cel putin fac planuri de razbunare ...dar cel mai mult vorbesc,vorbesc si iar vorbesc.Cu mine vorbesc cel mai mult,dar noroc ca am si pe cine nebuni de cap.

 

Niciodata nu am avut gînduri sinucigase.În schimb am avut unele,în care îmi venea sa trec cu buldozeru' peste careva,dar nu am facut-o...pentru ca nu am buldozer

 

Cassia ...mereu am avut cîte ceva de învatat din subiectele deschise de tine.