Carmella

Cred că e tot din cauza părului alb, am observat că firele albe sînt mult mai sîrmoase și se ondulează individual

Printre altele mi-am tăiat singură bretonul mă enerva atît de tare, că n-am mai avut răbdare să ajung la coafor. Iar ultima dată cînd m-am tuns, i-am zis coafezei să îmi taie mai mult bretonul, dar mi-a zis că tunsoarea mea nu e așa, că un breton mai scurt nu mai e nicio tunsoare etc. adică dacă nu există o tunsoare, nu poți s-o ai... Mă rog n-am insistat, era destul de bine, așa că am lăsat-o în pace. Apoi am plecat la cosmetică, la o tipă cu care mă știu de 10 ani și cu care am o relație deosebită, ne spunem direct tot ce avem să ne spunem una alteia. Nu m-a văzut toată vara, așa că acum cînd a dat cu ochii de părul meu nevopsit, s-a luat de mine. Am început eu să îi explic că nu mă deranjează, că parcă nu e chiar așa de rău blablabla, dar a fost neînduplecată, mi-a zis arată neîngrijit, neglijent etc. Am ajuns acasă și m-am plîns, uite ce mi-a zis, iar bărbatul meu care a tăcut mîlc cînd ziceam eu că nu mă mai vopsesc, acum mi-a zis cumva mai discret că cam are dreptate cosmeticiana cum mama mea mi-a spus mai de demult același lucru, cred că trec din nou la vopsit

Mi-a plăcut chestia aceasta de mai jos, poem, poezie, nu știu ce e. Pentru că e recentă și cred că se supune drepturilor de autor, dau copy/paste doar la o mică parte din ea, apoi link către pagina unde este publicată complet. Apoi mi-ar plăcea să mai punem aici versuri care ne plac, cred că mai avem nevoie și de poezie în viața noastră Femeia perfectă - Silvia GRĂDINARU aici e femeia perfectă vom observa femeia perfectă și vom afla mai multe despre ea ce face ea ce gîndește ea cum se poartă aici e femeia perfectă est-europeană cu trăsături testate cu cele mai bune rezultate în focus group e înaltă dar nu prea înaltă frumoasă dar nu prea frumoasă pînă-n 30 de ani de toate dar nu prea femeia perfectă stă într-un open space perfect open space-ul e mereu perfect femeia perfectă cu ten perfect are grijă să fie mereu curat dintre toate lucrurile pe care le face asta îi place foarte mult nu are un serviciu și dacă ar avea ar scăpa lucruri mereu și ar fi foarte agitată așa că e foarte bine că nu are serviciu și face curat femeia perfectă curăță baia aspiră praful spală vasele în haine de stradă e la fel de la 1800 și ceva încoace gene curbate picioare deja epilate... Continuarea aici: https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/femeia-perfecta?fbclid=IwAR3JJxUh33GGl5-N5YcjvblN31QB5Wp3CJ19iyOxdTGZ3BURI05XperHeG0

Mai rău e să te trezești că ești în postura agresorului, ieri fecior-miu mi-a zis ”ai început să faci ca mamaia” Eu nu am insistat niciodată să mănînce cineva cu de-a sila, dar uite că, cu vîrsta, ne molipsim.

Eu înțeleg foarte bine problema, timp de 4-5 ani am avut de suferit îngrozitor din cauza unui club de noapte lipit de casa mea. Vinerea și sîmbăta noaptea era un coșmar de nedescris, imaginați-vă muzică de club gen bumți-bumți, numai bași, la un volum de boxe de stadion. Am încercat absolut orice era posibil, dar fiind epoca în care toți golanii din oraș puteau să facă ce voia mușchiul lor, pentru că Mazăre considera că ăsta trebuie să fie specificul orașului, nu am putut decît să nu abdicăm de la principiul ”hai să vedem care e mai rezistent” și am sunat la poliția locală de fiecare dată, am chemat DSP, garda de mediu, orice se putea chema care să măsoare nivelul zgomotului, mult peste orice normă legală. Amenzile erau insignifiante pentru veniturile clubului într-o singură seară. Chiar fără speranța de a fi închis, am continuat cu aceste demersuri, pentru că altfel nu se putea. Din noiembrie pînă prin mai-iunie, cînd începea sezonul și se mutau în Mamaia, așa o țineau. Știu că oricui mă plîngeam începea să-mi dea sfaturi unde să mă adresez, ca și cum eu nu făceam nimic, fiind prea bătută în cap, așa că au început să mă enerveze toți și nici măcar nu le mai spuneam. Cel mai rău era cînd lumea o lua în glumă și încercau să mă facă ”să trec peste”, lasă că măcar ai distracție, ia uite cine vine să cînte chiar lîngă tine etc. Copilul meu, perete în perete cu ei încerca să doarmă sau să învețe cu pereții duduind de vibrații. Eu, mai rezistentă la treziri, în cea mai mare parte mă anesteziasem și reușeam să dorm, dar pentru ceilalți din casă erau nopți albe pînă dimineața pe la 5 cînd se spărgea gașca acolo. Greu de descris ce disconfort îți poate crea zgomotul la nivelul ăsta. Ca și tine, Lapona, imaginam cele mai sîngeroase răzbunări, noroc că nu mi-au ieșit niște ruși în cale atunci... Ce m-ar fi ajutat? Măcar un simplu ”îmi pare rău!” sau ”hai să le dăm una în cap!” sau distribuirea plîngerilor mele cînd le mai făceam publice pe facebook, chiar boicotul la adresa localului, dar, din contră, mă întîlneam cu cunoscuți care intrau acolo, deși știau ce trăgeam din cauza lor Am avut și surprize plăcute cu oameni care m-au ajutat cu experiența lor, în multe zone din oraș întîmplîndu-se același lucru. Ca în multe alte situații, deviza mea a fost ”nu renunța niciodată!” Între timp, timid, lucrurile s-au mai schimbat în administrarea orașului, iar la ultima petrecere zgomotoasă în local, poliția locală a venit o dată, a dat amendă, muzica a continuat nestingherită, am mai sunat o dată, au venit și nu au mai plecat pînă cînd lucrurile nu au încetat acolo, cu îndemnul către noi de a suna și de 10 ori dacă repornește nebunia, pentru că se întorc cu jandarmii.

Atît de adevărată

Toate sînt deosebite, Adriana, dar burta cu dovleac și fasole mi se pare genială! E o rețetă clasică, îi zice cumva, sau a fost inspirație de moment? Frunze frumoase de conopidă mi-au rămas și mie, chiar mă gîndeam să fac ceva cu ele, dar aveam prea multe preparate deja în lucru, așa că, ca proasta, le-am aruncat

adica Paul sau vinul? Era vorba despre vin, dar acum m-ai pus pe gînduri Ar trebui să-l iau și pe el

Putin, da' bun? Puțin, atît de puțin încît nu m-am mai obosit să-l fac și vin, ci l-am împărțit în stadiul de must prietenilor. Am păstrat doar 10 l de muscat care mai are de tras pînă devine vin, dar într-adevăr se anunță a fi ceva deosebit. Asta e, anul ăsta nu mai beau... Carmella, vin' la mine ca sa bei Vin și cu al meu

Putin, da' bun? Puțin, atît de puțin încît nu m-am mai obosit să-l fac și vin, ci l-am împărțit în stadiul de must prietenilor. Am păstrat doar 10 l de muscat care mai are de tras pînă devine vin, dar într-adevăr se anunță a fi ceva deosebit. Asta e, anul ăsta nu mai beau...

Strict la subiectul ”Miorița”, cred că i se face o mare nedreptate reducînd o asemenea operă la un mesaj care e departe de fi resemnarea. Chiar ieri am descoperit un dialog purtat între doi oameni de litere, în care se face referire la mai mult decît aș fi putut eu comenta pe tema aceasta. Mai pot adăuga doar că, dacă aveți copii, nu încercați să le spuneți părerea voastră despre această operă, lăsați-i să gîndească singuri ce vor să extragă de acolo. Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu, ian. 1997 (fragmente) V. I. - Eliade face o analiză a „Mioriţei” în capitolul VIII din „De la Zamolxis la Genghis-Han”, pe care aţi tradus-o împreună cu soţia dumneavoastră, şi analizează şi operele derivate din interpretarea acestui mit, destule, mai toate încercînd să distileze din „Mioriţa” o anumită atitudine a românului în faţa morţii. C. I. - E o greşeală pe care au făcut-o mulţi. Eu cred că nu se poate, cum au făcut mulţi sociologi şi gînditori în perioada interbelică, să se extragă o ideologie, o gîndire aproape sociologică sau chiar istorică din „Mioriţa”. „Mioriţa” este un text sacru. E ca şi cum ai lua nişte cînturi orfice să faci din ele o teorie politică. Nu merge. „Mioriţa” este un text sacru, foarte clar, în care se sublimează straturi de conştiinţă arhaică peste care vin straturi de conştiinţă istorică şi aşa mai departe. Nu poate fi luată în nici un fel atitudinea de-acolo, care este o atitudine sublimă, hieratică, şi transpusă într-un registru profan, sociologic. N-au nici o legătură. Acela nu este un comportament uman; este un comportament arhaic, ritualic şi hieratic, nu poate fi dat ca exemplu de comportament uman. În „Mioriţa” este doar o stare sublimă a sufletului, a psiché-ului românesc. Adică românul ar avea şi are un anumit gen de seninătate superioară în faţa morţii. V. I. - Pentru că e fatalist. Fatalismul este o trăsătură cunoscută a poporului român. C. i. - Fatalismul lui îl înalţă pe ciobanul din „Mioriţa” la un gen de contemplaţie de asta senină, egală de-asupra tuturor lucrurilor. Asta ne dă, ca nuanţă, „Mioriţa”. E de fapt, cum spune Eliade, un fel de depăşire a tragicului, un fel de plutire peste tragic. Ce este mai groaznic pe lumea asta decît atunci cînd valorile sublime acceptă să fie terfelite sau să fie coborîte sau, mă rog, acceptă, dacă vrei, să fie flagelate de valorile joase? Asta este-n „Mioriţa”. Acolo este arhetipul frumosului, dreptului, corectului, purului care acceptă să fie maculat de cei doi tîlhari. V. i. - Parcă-i Isus Hristos... C. i. - Isus Hristos pe cruce, nu? E o superioritate care vine dintr-un fond străvechi şi dintr-o conştiinţă a eternităţii, a permanenţei valorilor mari. Dar atitudinea din „Mioriţa” nu poate fi în nici un caz vulgarizată şi coborîtă în comportament jos, pur uman. Ca atitudine de viaţă şi ca atitudine filosofică păstrată la stadiul acesta sublim în operele literare, sigur, mioritismul poate fi o gîndire şi o viziune despre lume, dar atîta tot. V. i. - În momentul cînd aţi înţeles că sufletul este etern, că numai trupul este trecător, cînd aţi înţeles sub acest aspect moartea, ea şi-a mai păstrat tragismul pentru dumneavoastră? Aţi mai trăit fiorul tragic al morţii care îmbracă sau traversează întreaga noastră viaţă, încă din clipa naşterii? C. I. - Moartea-şi păstrează totdeauna tragismul pentru orice artist. Pentru că artistul trăieşte în temporal, dacă vrea să fie autentic artist, trăieşte în încarnarea lui actuală. Dar una este cînd sufletul şi mintea ta de artist sînt tulburate şi voalate şi obnubilate de moarte, şi alta este cînd sufletul tău e luminos şi mintea ta e luminoasă şi dincolo de experienţa ta sau de accidentele tale în existenţa aceasta: simţi din poezia pe care o scrii că ai viziunea de dincolo, ai viziunea a ceea ce este superior şi salvator pentru om. Tragismul morţii se păstrează totdeauna. Astea sînt comportamente reflexe la om: teama de moarte, încercarea de apărare în faţa morţii de moartea fizică vorbesc , pentru că sîntem construiţi din automatisme; dar una este viziunea pe care o ai atunci cînd eşti încătuşat şi întunecat şi obnubilat de spaima de moarte şi de neant şi alta este cînd eşti luminos şi eşti sigur pe tine pentru că atunci moartea capătă un fel de accent de valoare. Adică moartea dramatizează totdeauna lucrurile, le densifică, le pune în cîmpuri de tensiune, dar nu mai constituie o spaimă, o teroare pentru sufletul uman.Omul, artistul în special, se loveşte de o temă particulară a morţii. E vorba de proiectul lui de artă dimensionat temporal şi de termenul biologic pe care i-l impune moartea.Ei, aicea dramatismul rămîne veşnic. Pentru un mare artist, un artist genial, rămîne un dramatism nesfîrşit să moară înainte de a termina o capodoperă. Aici e un pariu mare. Pentru un artist lucrurile rămîn în continuare foarte tulburi şi foarte dramatice. Lumea poate să spună despre Arghezi: lasă, că a trăit destul, a murit la 87 de ani! dar noi nu ştim ce era în sufletul lui Arghezi la 87 de ani, poate el atuncea a conceput un poem genial şi i-ar fi trebuit poate încă un an de zile să-l termine, cu forţele lui de-atunci că mintea i-a rămas întreagă lui Arghezi; şi talentul, şi luciditatea. Nu putem şti cît de tare l-a durut pe el în suflet că n-a mai avut zile să mai trăiască un an, să spunem. V. i. - Cînd v-aţi întîlnit prima oară cu moartea? Şi cînd aţi realizat tragismul ei? C. i. - În copilărie desigur, dar n-am avut niciodată evidenţa tragică a morţii pînă la moartea mamei mele. Toate celelalte morţi fuseseră exterioare şi mecanice şi m-au lăsat rece pentru că eram prea mic ca să-nţeleg ce se-ntîmplă, eram prea copil să trăiesc cu tragism acele clipe, şi nu mi s-a întîmplat să moară cineva foarte apropiat cînd eram copil. Cea mai apropiată fiinţă dintre fiinţele pe care le-am iubit pe lumea asta foarte mult, mama, a murit în 1963, cînd eu aveam aproape 22 de ani. Bunica după tată, pe care le fel am iubit-o foarte mult, a murit mult mai tîrziu, în 1984. Abia atunci eşti cu adevărat cumplit afectat, cînd îţi mor mama, tatăl pe care-i iubeşti, iubita, soţia tînără, un prieten scump, atunci cu adevărat şocul este cumplit, cu atît mai cumplit cu cît persoana lovită de moarte este mai unică, mai particulară, mai preţioasă din punctul tău de vedere; cu cît este mai greu de înlocuit, cu atît şocul este mai groaznic. Atunci sîntem cu adevărat loviţi pe pămînt. Nu vreau acuma să mă arunc în tot felul de teorii gratuite, dar omul este creat dintr-un suflu divin, dintr-o aură energetică şi abia apoi vorbim de acumularea de materie grosieră. Deci fiinţa umană este creată pe un fond de imponderabil şi de suflu. Există marele suflu divin, aşa cum zice şi în Biblie că Dumnezeu i-a dat suflare de viaţă lui Adam suflare de viaţă! Omul există întîi în raport cu aceste valori imponderabile, deci cu această sugestie de energie care este o aură energetică şi abia apoi cu materia grosieră. Or cînd unui om îi moare să spunem o fiinţă iubită, el este ca un mecanism sau ca un circuit care este deodată decuplat de la un sistem complex în care funcţionează. Izolat, pur şi simplu. Este sufocat. De-asta ne loveşte atît de groaznic moartea unei fiinţe iubite. V. i. - Sînt morţi care uneori ne pot distruge total. C. I. - Ne poate aneantiza pur şi simplu moartea unei fiinţe pe care o iubim extraordinar de mult şi de care sîntem legaţi printr-o legătură aproape de nedesfăcut. Marile iubiri care se cunosc şi în literatură de asta sînt tragice, pentru că la ei unirea asta este formidabilă; o unire mai puţin fizică, pentru că, se ştie din mistică, fizicul este de fapt un obstacol în unirea sufletelor, nu un catalizator. Romeo şi Julieta... doi tineri care se iubesc. Sublim. Sufletele lor sînt aproape la un loc, pîlpîie ca două flăcări care şi-au unit arderile. Orice afectezi într-unul din aceşti copii reverberează şi în celălalt foarte tare. Dispariţia unuia dintre ei poate să fie fatală pentru celălalt, este ca un vînt care stinge cealaltă flacără. Este cumplit din acest punct de vedere şi este încă o dată o dovadă că trăim prin imponderabile, nu prin valori vizibile. De asemeni, ţine cont de toate elanurile astea formidabile pe care ni le dau în existenţă marile iubiri, sau entuziasmul, cum ziceau grecii. Adică atunci cînd eşti într-un zeu, cînd ceva divin te animă pe pămînt. Atunci rupi munţii-n pumni, ai parcă o forţă colosală, poţi face totul pe pămînt. Pentru că eşti imediat prins la un circuit de energie, undeva o energie te atrage, te canalizează şi toate aceste energii se centrifică, au un centru mundan: în Dumnezeu, în valorile mari...

Mă alătur și eu celor care salivează mai ales la pastrama aia cu mămăligă, și te felicit pentru tot! Pentru mine subiectul ”must” sau ”vin” anul ăsta e delicat, dacă vreți să ne certăm întrebați-mă ”cît vin ți-a ieșit?” A fost o secetă cumplită, iar eu nu am irigat sistematic. Dar e un țel pentru următorul an

Nu e nicio rețetă, e doar un păstrăv afumat, de la Păstrăvăria Doftana, am vrut să vă spun că dacă îi găsiți pe undeva, musai să luați, sînt minunați. Au și caviar de păstrăv, dar cam scump și cam fără gust de pește, în comparație cu alte icre. Au totuși un efect de zdrobire în dinți foarte interesant, cred că nu am mai mîncat pînă acum. Păstrăvul l-am curățat foarte ușor și de piele și de oase, a rămas o carne curată și gustoasă. Și pielea de pe care am adunat toate resturile de carne și grăsime...

Daa !! am vazut eu din poza ca nu e din cel uscat,dar de asta proaspat pe la noi eu nu am vazut de cumparat,ai luat de la un magazin cu specialitati de pe la voi?! Da, de la o carmangerie musulmană extraordinar de bună, toate-s făcute la mare artă. Uite o poză cu ce produse fac ei, de la stînga la dreapta: - kavurma de vită - un fel de sloi de vită, sau, dacă vreți, confit de vită. - pastramă uscată din antricot de vită, pastîrma sau basturma - făcută în stil armenesc, cu un înveliș de condimente extraordinar. E așa de bine preparat, iar carnea atît de bună, că se topește în gură. E adevărat că trebuie să-l și feliezi la un feliator electric, ți-l feliază ei acolo, dar nu poți să iei mult deodată, că nu e la fel ca cel proaspăt feliat. - Pastramă de oaie proaspătă, la baiț - se face la grătar sau la cuptor; - ghiudem proaspăt de oaie și vită - ăsta pe care l-am făcut eu la cuptor - ghiudem uscat - și ăsta îl au pe grade de uscare, după preferințele fiecăruia, se feliază subțire și ți-l pune în cornet, îl poți mînca ca pe hamsie sau semințe, greu te saturi de el. - kavurma de oaie, la fel ca cel de vită, sloi de oaie sau confit. Au și cărnuri proaspete deosebite, și de calitate bună, și mai rare, și foarte bine tranșate, și maturate, e de nivel de măcelărie de 5 stele. Am luat, de exemplu, carne de vițel de lapte, sau antricot din cel marmorat ca la o vită de Australia, de fapt cel din care fac și pastrama aia uscată. Nu sînt în Constanța ci în Valu lui Traian, la vreo 10 km de Constanța, dar merită drumul, mai ales că tot pe drumul ăla am și un aprozar preferat, cu legume și fructe excelente, din grădinile oamenilor. Na, am și eu damblale, prefer să merg mai mult, dar să iau ceva bun.

Am omis să scriu, era ghiudem crud, neuscat. Același din care se face și cel uscat, dar ăsta se prăjește, fierbe, ce vrei, ca un cîrnat.

Ieri tot fasole și eu, rapidă, din cutie, gata fiartă, pusă în sosul făcut dintr-o ceapă tocată călită în ulei de măsline peste care am adăugat bulion de roșii și de ardei. Am condimentat cu "7 condimente" și mărar uscat. Am făcut la cuptor și 3 potcoave de ghiudem pe care le-am tăiat bucățele și le-am băgat în fasole.

Conopidă și broccoli cu aripioare de pui, cu smîntînă de gătit, o linguriță de bulion de ardei și o lingură de bulion de roșii. M-am grăbit și am uitat să pun schinduf totul făcut la cuptor. Și o zacuscă picantă. Am mai făcut o ciorbă de costiță afumată cu ștevie, dar nu am poză.

Prăjitura ta are ochi PS: Și gură și pălărie sau șapcă, eu așa văd.

Bogdaproste că, după cîțiva ani în care nu mai rămăsese niciun cinematograf în Constanța, cîndva între anii 2000-2005, aproximativ, s-au făcut unele foarte profesionale în cadrul mall-urilor din Constanța. Primele au fost la magazinul Tomis, fostul magazin universal din oraș, unde erau proiecții simultane în mai multe săli, parcă vreo 4 sau 6, apoi s-au deschis cinematografe Cinema City în mall-urile noi, cam 10 săli au fiecare, foarte bine dotate, sonorizarea impecabilă, comode, foarte curate, de fapt curate cînd intri, cînd ieși mai vezi cîte un cornet de pop corn vărsat pe jos sau pahare de suc lăsate prin sală, dar se face curat pentru seria următoare, ai loc pe săturate, fotolii comode, capul celui din față e cam la nivelul tălpilor tale, ba chiar la City Park mall e și sală 4DX. E de fapt singurul loc pentru care vizitez acest mall, altfel practicînd un boicot masiv la adresa lui, pentru că și-au făcut intrarea în Constanța prin distrugerea unei jumătăți din parcul Tăbăcărie, cel mai mare și mai frumos din Constanța, dar ”victimă” a epocii Mazăre. Am fost fan cinema de la 5 ani, cînd am văzut primul film, Veronica, de cîte ori se stinge lumina și începe filmul sînt transportată undeva departe de lume Alături de mersul la bibliotecă a fost una dintre modalitățile de a evada de la realitatea destul de urîțică a acelor vremuri gri. Dacă am mai zis de asta, pardon, e de la vîrstă

sustin! oricum, io nu l-as fi vazut pe JP zburand, imbracat in costume penibile. citisem ceva despre film inainte. Nici nu știam că joacă Joaquin Phoenix, nici de Robert de Niro nu știam, absolut nimic în afara faptului că e în topul încasărilor în ultima lună.

Am vrut să mă delectez cu ceva ușor pentru duminică seara și am fost la cinema la Joker, auzisem și că a spart recorduri la încasări într-o singură lună. Credeam că o să văd un Batman obișnuit, și cînd colo am vizionat unul dintre cele mai tulburătoare filme din ultimii ani, care abordează subiecte rar sau deloc abordate în filme. M-a fascinat. Am mai avut o senzație asemănătoare la Black Swan. E de văzut.

Am și eu unghii (puțin) mai lungi Oja e OPI Cha-Ching Cherry.

Cristinica, se poate niște detalii despre umplutura dovleacului, te rog? Pare foarte mișto! Eu rață întreagă la cuptor, umplută cu un măr și o gutuie cuburi, condimentate cu scorțișoară și piper,și sos din propria zeamă lăsată în tavă, cu diverse adaosuri, ceapă, usturoi, sirop de rodie, sos Worcestershire etc. Iar ieri o supă de țelină cu țelină rădăcină, apio, unt și un triunghi de brînză Gorgonzola, la final frunzele de la apio. Am mîncat-o cu niște "cartoane" de Wasa, și am ornat-o puțin cu niște cili, cimbru și feliuțe de ridichi ca să îi fac poze, altfel e de un alb cremos, nu inspiră mare lucru, dar cînd o guști e delicioasă

Eh, am auzit multe de-astea de-a lungul timpului, dar tot au mîncat, și au ajuns să devină mîncărurile lor preferate. Ieri am făcut ficăței cu bacon și ceapă caramelizată în zahăr brun, cu vin roșu etc., era un amestec de sărat cu dulce, ghici cine AU lins farfuriile

Prima zi de cizme lungi din toamna asta, chiar dacă sus aveam bluză cu mînecă 3/4. Pe astea le am de 2 ani, cred, și sînt printre cele mai purtate încălțări ale mele, și din cauza faptului că bleumarinul e culoarea predominantă acum în garderoba mea.